Sinopsis
Sandra nu își dorește o relație pe termen lung, e mulțumită cu test-drive-urile pe care le are cu orice bărbat își dorește. E plăcută de sexul masculin și știe să se folosească de asta. Însă totul se schimbă când îi cunoaște pe Alexandru și Vladimir, la banca unde este detașată la serviciu.
Deși Vladimir i se pare mai interesant, cu Alexandru va lucra la bancă, și el e cel disponibil dintre cei doi, așa că îi acceptă avansurile și începe cu el prima relație pe termen lung pe care a avut-o de foarte mult timp – fie ea și secretă.
Singura problemă e că Alexandru nu e, de fapt, chiar disponibil: e însurat, deși despărțit de soție, și are acasă un copil pe care îl iubește mai presus de orice. Mai mult decât atât, Vladimir este un adevărat cavaler și pare că el vrea să o cucerească „ca la carte”.
Capitol mostră
Capitolul I
“V-ați rănit?” mă întreabă un ospătar drăgălaş, cu ochii mari,
de culoarea mierii și cu buzele indecent de sexy. Terasa unde
mi-a dat întâlnire Sabin are aleile pietruite și deloc potrivite cu
încălțămintea mea. Nici cu hainele, dacă stau să mă uit mai bine.
În zona de la intrare părea mai frumos, dar Sabin mi-a spus că
mă așteaptă în curtea din spate.
“Aaa, nu cred, noroc că m-ai prins!” Mă repliez rapid, dar
simt că verticala mea e ușor aplecată. Mă uit în jos, tocul mi
s-a desprins de talpă pe jumătate și pare frânt, ca o inimă de
adolescentă. Inspir cu putere și zic cu un calm englezesc antrenat:
“Iaca s-a rupt ghinionul.” Tânărul mă privește lung și îmi
lasă impresia că nu a prins ideea. “Sunt așteptată de un domn
pe nume Sabin.”
“Da, domnișoară,” zice ospătarul, pe al cărui ecuson scrie
Lorry. Are părul blond ca spicul de grâu și gura senzuală.
Da’ mă mai uit mult la gura lui?
“Vă puteți ține de brațul meu,” zice numitul Lorry și îmi
întinde o acoladă lungă și bronzată enervant de frumos. Mă agăț
de brațul lui politicos și îmi continui, ușor săltat, mersul spre
curtea interioară. Ajungem la colțul clădirii și, după un pas, în
fața ochilor mei se arătă imaginea meselor din spate. Verzi, din
plastic, cu scaunele având picioarele mai faultate decât tocul
meu. De ce n-o fi rămas în față, unde mesele erau mai elegante?
Sabin, coborând paharul, mă întâmpină cu vocea puțin mai
ridicată decât ar fi politicos:
“Ce-ai pățit, Sandra?” Tânărul chelner își retrage ușor brațul,
probabil crezând că distinsul cavaler ce mă așteaptă se va ridica,
dar mâna lui face un viraj neașteptat și mai soarbe o gură cu
poftă din pahar, apoi îl lasă pe masă. Eliberat, îi face semn lui
Lorry: “După ce o parchezi pe duduia, mai adă unul. Tu ce bei,
Sandra?” mă întreabă senin, făcând total abstracție de acrobația
mea să ajung la masă într-un picior, sprijinită de tânărul ce aduce
bine cu un zeu grec.
“Bună, Sabin,” îi zic, “păi să văd ce este în meniu.”
”Ei, lasă meniul! Ce bei de obicei, că eu sunt pe whisky”,
continuă să mă uimească cu dialogul relaxat.
“Un mojito,” îi spun tânărului Lorry și mă așez pe scaun.
De la nivelul mesei, decorul pare și mai deprimant. Aici nu
este vegetație. Oftez la amintirea nucului imens de la intrarea
în curtea restaurantului, la mirosul glicinei întinse pe gardul
din partea stângă. Doar umbra clădirii face locul cât de cât
suportabil.
“Da’ ai probleme la picioare? De ce șchiopătezi?” insistă Sabin
cu întrebarea la care nu a primit răspuns.
“Am călcat strâmb pe alee, mi s-a dezlipit tocul și…”
“Ei, lasă că ai tu bani și-ți cumperi alții. Ăștia-s destul de
colorați, dacă mă întrebi pe mine, ia și tu niște pantofi mai
zdraveni, cu talpa mai bună. Precis au fost ieftini dacă s-au rupt
de la atât.”
Ușoare flăcări se pregătesc să-mi iasă pe nări, dar le rețin
și încerc să nu arăt starea ce-mi dă târcoale. Sandalele mele
Giuseppe Zanotti numai ieftine nu au fost.
“Mă, ce chestie, să ne întâlnim după atâția ani – câți sunt,
nouă? – de când am terminat facultatea?” începe Sabin.
Mă uit înspre el și abia acum văd cum e îmbrăcat. Tricoul
albastru, pensionat de mult, cu guler și trei nasturi, îl fac să
pară coborât recent din autobuzul care aduce muncitorii de pe
șantier. Fața, deși la fel de frumoasă cum mi-o aminteam, are
multe riduri în jurul ochilor, cu cearcăne adânci și lungi. Barba,
îngrijită și tunsă regulamentar, e singurul aspect al înfățișării
care îmi amintește de studentul arătos de altădată.
“Știi, alaltăieri după ce ne-am intersectat la mall,” continuă
el, “am stat și m-am gândit. Poate acum e timpul nostru. În
facultate eram eu însurat, pe urmă te-ai măritat tu, dar uite cum
e viața. Ne-am regăsit acum, fiecare ieșit din relațiile păguboase
în care am fost.”
“Mda…” apuc să zic, când, tânărul Lorry ne întrerupe și pune
pe masa noastră băuturile de pe o tavă și două farfurii de aperitiv.
“Mi-am permis să comand o porție de caprese, ciugulim puțin
înainte de mâncare, să nu bem pe stomacul gol. Hai noroc și
bine ne-am reîntâlnit!”
Ciocnesc încurcată, mintea mi se golește și nu găsesc ce ar fi
mai potrivit să răspund. Dar nu pare deranjat de muțenia mea și
ia o gură zdravănă din whiskyul în care plutesc două cuburi de
gheață. Sorb și eu puțin din paharul meu. Mojito e bun. Măcar
atât. Mă gândesc cum să fac să plec cât mai repede din peisaj.
Ce-o fi fost în capul meu?
“Unde lucrezi?” Îl întreb, provocându-l să vorbească, să am
timp să-mi gândesc scena ieșirii.
“He-he, lucrez de acasă, cum se zice acum. Adică, și mai
mișto, nu lucrez nici măcar de acasă.” Un zâmbet larg i se
deschide pe față și privirea mi se lipește de o carie indecentă
pe incisivul din dreapta. Of, mama privighetorii. Ca tratați cu
Superglue, ochii mei devin captivi pe imaginea dintelui bolnav.
Îmi las privirea în jos, să schimb cadrul, dar vocea lui mă forțează
să mi-o ridic și-mi zboară, ca racheta, spre gura ce scoate sunetele
pe care abia dacă le mai aud.
“ …șiii după ce am divorțat de nesimțita de Anastasia, care
și-o trăgea cu șoferul de la firmă, i-am pus condiție, că altfel nu
semnez nimic, să-mi dea alocație de soț abandonat. Că eram
asociați jumi-juma la firmă. Acum stau acasă și toanta îmi virează
în fiecare lună o mie de parai în cont. Da’ tu, pe unde îți etalezi
nurii și neuronii?”
Fix atunci apare Lorry care, la auzul ultimei propoziții,
capătă o culoare incandescentă în obraji. Îl văd că vrea să se
întoarcă. Adică încearcă, fiindcă Sabin, aruncând o roșie de pe
platou în gură și storcind-o cu dintele cariat, îi spune:
“Ceva ulei de olivă nu ne dai?”
“Aduc acum,” spune el repede și se face nevăzut.
Bucuria cu care mănânc roșiile de când mă știu e pusă la grea
încercare. O durere surdă începe să-mi pulseze în tâmple și decid
să nu mai comentez, caut în continuare un escape plan. Sexul pare
deja o chestie total neatractivă cu specimenul din fața mea. lau
meniul de pe masă și mă uit el ca și cum aș deschide un oracol de
la care aștept o soluție.
La masa noastră revine Lorry cu încă un pahar de whisky
pentru Sabin. Nu-mi dau seama când l-a terminat pe celălalt.
Sau cum de a știut ospătarul să-i aducă încă unul.
“Deci, ce mâncăm?” îmi zâmbește și îi văd din nou dinții în
război cu stomatologul. Simt că mi se face rău. Măi, frate, dar
chiar în halul ăsta am ajuns, nici la blind date pe Tinder n-am
nimerit așa prost.
“O salată Caesar,” îi spun tânărului ospătar, privindu-l cu
simpatie. Are dinții frumoși, curați. Între el și Sabin pot să fie
maxim 10 ani diferență, nu-i dau mai mult de 22, dar par din
secole diferite.
“Și dumneavoastră?” îl întreabă timid tânărul pe Sabin.
“Păi, stai să mă uit, ce mă grăbești?” Îl apostrofează, iar
ospătarul se îmbujorează. “Să vedem, hmmm, antricot de vită,
285 de lei… da’ cu ce-l faceți, frate, de e așa de scump? Cu aur?”
“E vită argentiniană,” încearcă ospătarul să-i explice.
“De banii ăștia îmi cumpăr un kil jumate de la Auchan. Niște
șarlatani, ăștia cu restaurantele. Dă-mi o ceafă de porc și niște
cartofi pai, cu mujdei lângă. Și pune și două beri mari la draft,
prima e în loc de apă după whisky,” zâmbește cu subînțeles și îmi
face cu ochiul. “Tu doar așa, ca vrăbiuța, o salată? Ce-i drept arăți
beton. Ți-ai pus țâțe? Că parcă în facultate nu erai așa pieptoasă.”
Privesc spre ospătar. Pe fața lui au apărut pete roșii mari și pe
frunte sclipesc mici broboane de sudoare. Se întoarce cu spatele
la noi și se îndepărtează rapid. Cred că îi e destul ce a auzit. Eu
simt că mă lasă nervii și-mi vine să plec pur și simplu de la masă.
Rezist tentației, mă ridic și-i spun că merg la baie, mi-am făcut
deja un plan.
Mă îndrept cu mersul dezechilibrat pe o parte de la tocul
dezlipit spre tăblița cu semnul ce indică toaletele, fără să ratez
gestul lui Sabin, care se scobește în nas. Gata, de-acum nu mai e
nicio îndoială. Trebuie să plec cât mai rapid din coșmarul ăsta.
Intru în toaletă și îmi scot telefonul. Observ cu stupoare că mai
am 3% baterie. Sper să îmi ajungă să îi scriu Oanei, asistenta mea.
Tastez rapid SOS, semnalul nostru că trebuie să mă anunțe că au
sunat-o de la birou și i-au zis că s-a spart o conductă. În trecut,
această stratagemă a funcționat. Îmi spăl mâinile și mă privesc
în oglindă. Părul meu șaten, lung și creț coboară rebel pe umeri
făcând un contrast frumos cu bluza roz-pal cu dungulițe foarte
subțiri, argintii. Bine că m-am îmbrăcat ca o zână să-l întâlnesc pe
broscoiul ăsta. Am convingerea că imaginea cu bluza lui pătată
cu ceva de o culoare ciudată și incisivul cariat o să mă bântuie.
Pe ăsta și de-l pupă acum zece prințese nu se transformă în prinț.
Mă șterg bine cu ultimul șervet de hârtie pe care mi-l aruncă
dozatorul plictisit și ies, sperând să se sincronizeze întoarcerea
mea cu telefonul salvator al Oanei. Mă așez la masă sub privirea
lascivă a lui Sabin și fix atunci se aude un sunet, dar, telefonul se
închide, înainte să apuc să văd cine a sunat.
Fără un alt plan de back-up, sunt pierdută. Îl caut din priviri
pe ospătar. Vine spre masă cu salata mea, ceafa și berile pentru
Sabin. Un miros înțepător de usturoi umple aerul.
“Aveți cumva încărcător de Samsung?” Întreb, cu vocea unui
condamnat la moarte, spunându-și ultima dorință.
“Nu știu, mă duc să caut,” răspunde ospătarul cu ochii mari,
ceea ce mă face să mă gândesc că doar amână un răspuns negativ.
Îmi vine să-mi plâng de milă.
“Lasă telefonul, ce să faci acum cu el! Mâncăm noi și vedem
după aia ce faci, să nu ți se răcească salata,” îmi face cu ochiul,
dezvelindu-și din nou dinții neîngrijiți.
“Poftă bună,” îi zic, înghițind cu greu. Din fericire, salata
arată bine și, după ce iau prima înghițitură, îmi zic că acum asta
e, mai dai și rateuri.
“Da’ zi-mi de tine, te-ai măritat? Parcă așa am auzit de la un
amic comun? Ceva nasol cu un escroc.”
“Mda, a fost o experiență deosebită, dar foarte scurtă. Din
fericire, a trecut,” fac eu pe relaxata. Acum chiar că nu mai am
chef nici de mâncare, nici de el, ci doar să plec cât mai rapid
acasă să fac un duș. Toată întâlnirea asta m-a făcut să transpir,
iar hainele s-au lipit de mine. Îmi ridic ochii să văd dacă nu apare
ospătarul cu încărcătorul salvator, la timp să-l văd pe Sabin
cum își scoate din gură un zâgrci, trăgând de el printre dinți
și stropindu-și barba și obrazul cu grăsime. Îmi dau lacrimile
când revine tânărul timid și îmi arătă cu un zâmbet victorios
încărcătorul. Îl apuc rapid cu o mâna și îmi stă inima în loc. E
alt model.
“Nu e bun,” îi spun băiatului, “ăsta e modelul vechi, am
nevoie de un USB-C.” Îi dispare zâmbetul de pe buze, se
înroșește, iar în ochi îi apare o umbră de tristețe.
“Doar pe acesta îl avem.”
Sabin se scormonește în borseta ce o avea pe scaunul de
lângă el, ca și cum mai aveam nevoie de încă un obiect care să-mi
distrugă total tabloul despre el, și scoate de acolo un cablu destul
de uzat:
“Hai că am eu unul din ăla, C, cum zici, acum mi-am
amintit.” Îmi vine să chiui. Ți-ai săpat singur groapa, fraiere,
cu borseta ta cu tot, dar apuc în grabă cablul. E vâscos, însă
refuz să mă gândesc ce lichide l-au acoperit. Mă uit fix în ochii
ospătarului. Acesta îmi arătă cu privirea spre o masă de lângă
peretele restaurantului dinspre noi, în dreptul căreia e o priză
exterioară. Mă ridic rapid, calc strâmb cu tocul meu dezlipit,
scot un icnet, dar nu mă opresc, pare că e ultima mea șansă.
Pun încărcătorul în priză, conectez cablul la telefon și aștept
să pornească. Introduc rapid parola și las să-mi iasă o expirație
profundă. Sunt din nou stăpână pe viața mea.
Bag telefonul în priză și aparatul sună imediat, de parcă
apelul aștepta pe firul de curent. Mă bucur sincer că e mama
la telefon, deși, de obicei, mă enervează când mă sună. Acum
oricine e un pai de care simt nevoia să mă agăț.
“Bună, mama, totul e ok?”
“Ce-ai pățit, fata mea, te-ai lovit la cap? Normal că sunt ok,
te-am sunat doar să-ți amintesc că exist, n-am mai vorbit de zece
zile, nu ai băgat de seamă?” zice cu viteză.
“Ah, îmi pare rău, vin chiar acum la tine, te îmbrățișez, hai
că fug la farmacie și ajung rapid.”
Închid și trag de firul încărcătorului, sperând ca mama să
nu mă sune din nou. Probabil acum stă și se întreabă dacă nu
cumva fiică-sa se droghează.
“Ce s-a întâmplat?” mă ia la rost Sabin, cu ochii mari și cu o
cută între sprâncene, “Să nu îmi zici că pleci?”
“Ba da, m-a sunat mama și trebuie să-i duc niște medicamente.
Are o migrenă groaznică și nu se poate da jos din pat.”
“Să-mi bag! Ce nasol, pe când ne simțeam așa bine! Putem
să ne revedem după ce îi duci medicamentele. Unde stai? Vin eu
direct la tine, după ce termin de mâncat și mai beau o bere. Să
încheiem seara cum trebuie,” și-mi face iar cu ochiul.
Parcă m-a lovit pe mine migrena imaginară a mamei, dar
înghit și îi spun:
“Nu cred, la cum o știu pe mama, nu mă va lăsa să plec de la
ea.” Nu mă deranjez să îi spun că îmi pare rău că îl las baltă. Mă
întind după poșetă, iar el fluieră după ospătar:
“Hei, amice, adă încă o bere și nota rapid că femeia pleacă.”
Mă oripilez la auzul cuvintelor lui, îmi îndrept mâna spre
poșetă, scot cardul, iar el continuă foarte sigur:
“Facem pară-pară, așa-i? Suntem moderni, nu mai e ca pe
vremea bunicilor când bărbatul ducea tot greul.”
Încerc să-mi opresc ochii să-mi sară din orbite și dau ușor
din cap, în timp ce spun:
“Desigur, plătim nemțește,” și-mi trece prin minte că plata
asta o pot trece la cheltuieli de tipul învățătură de minte să nu
mai ies cu tipi din trecut, despre care tot ce știu acum e doar ce
mi-am imaginat, himere pe două picioare. Privirea îmi alunecă
sub masă, spre picioarele lui încălțate cu sandale sub care se ițesc
niște șosete albastre verișoare cu tricoul. Omul e asortat, ce să
zic. Salata mea a rămas mai mult de jumătate pe masă, iar el se
întinde tacticos și o trage spre el, zicând că e păcat să rămână
aici, dacă tot am plătit-o. Apare ospătarul cu POS-ul și nota, îi
spun că eu plătesc jumate din notă cu cardul, îmi întinde rapid
aparatul. Îi las zece lei pe tava în care a adus berea și, în timp
ce îmi mulțumește aplecând ușor capul cu un zâmbet discret,
știu sigur că omul mă înțelege perfect. Sabin vede banii pe tavă
și scapă ultimul porumbel, sper eu, din această după-amiază
de pomină:
“Bine că ai pus tu bacșiș, că eu nu am cash, alocația mea
vine pe card,” și râde zgomotos. “Ți-am zis, sunt un întreținut.”
Ratat, spun în continuare, dar numai în mintea mea. Îl salut
în grabă, șchiopătez cu grijă până la ieșirea din restaurant și mă
urc în primul taxi spre casă.